Nunta de argint - Andreea Runceanu
Blogul Andreei Runceanu, muzician si life coach.
blog, coaching, workshop, personal, life, viata, ghid, îndrumare, indrumare, spirit, trup, corp, relatii, relatii, cariera, strings, corzi, coarde, Andreea, Runceanu, Amadeus, Xenti, Mihaela, familie, cunoastere
17698
post-template-default,single,single-post,postid-17698,single-format-standard,ajax_fade,page_not_loaded,,columns-4,qode-theme-ver-9.5,wpb-js-composer js-comp-ver-4.11.2.1,vc_responsive
 

Nunta de argint

 Se știe, viața în doi nu e tot timpul roz. Povestea noastră de iubire e una clasică, deși mai spre dragoste cu năbădăi și departe de a fi o relație blazată.

Nunta de argint se sărbătorește atunci când se împlinesc 25 de ani de conviețuire parcă, nu? Întreb, pentru că am realizat că anul acesta se face un sfert de secol de când m-am îndrăgostit de vioară și am cerut-o de soție.

Am cunoscut-o la noi în casă. Dormea pe șifonier într-un toc grena și îmi era strict interzis să o întâlnesc în absența părinților. Iar când reușeam să-i conving pe ai mei să o iau în brațe era așa: “nu o strânge prea tare, vezi să nu o scapi, nu o trage de corzi, nu atinge părul de la arcuș, vezi să nu-l rupi, aoleu, nu răsuci cuiele, nu, nu, nu..” și într-un final: “Hai să o punem la loc! Când o să crești mare poate o să înveți și tu să cânți la ea..”

V-am zis că e clasic. Atâtea opreliști nu m-au făcut decât să o vreau și mai tare. Formele ei hipnotice, mirosul îmbătător de lemn, sacâz și rășina, și mai ales sunetele care ieșeau din corpul ăla mititel m-au facut să iau decizia finală:

“Eu când o să cresc mare o să mă fac violonistă!”

Jucăria aia de pe șifonier trebuia să fie a mea cu orice preț. Amin!

Primul pas a fost examenul de admitere în clasa I-a a Școlii de muzică din Buzău, unde a trebuit să dovedesc în fața unei comisii serioase că sunt un bun pretendent.

Mi-au “dat auz” – mi-au cântat niște sunete la pian ca să vada daca le reproduc corect, iar eu le-am cântat în schimb “La oglinzi” (oare mai știe cineva cântecul ăsta frumos?). Apoi am bătut ritmuri cu creionul în catedră și nici nu mai știu ce am mai facut, cert e că mă dădeam și peste cap dacă era nevoie, doar să mă primească la ei la școală.

Până aici a fost ușor. Am ajuns acasă sărind într-un picior de bucurie. Toți din comisie mă lăudaseră că vai! ce minunată și talentată sunt. Eram prima pe lista de admiși, dovada clară că sunt cea mai specială ființă de pe fața planetei Pământ.

Totul era ca și rezolvat: urma ca eu să devin o violonistă mare, toata lumea să se bată pe bilete ca să mă aplaude la scenă deschisă, și cu asta am încheiat subiectul.

Ei bine, nu. Asta nu era tot. Era doar un vis, și încă nu știam câte sacrificii aveam de făcut și că trebuia să muncesc ani de zile ca să se împlinească.

Noroc cu nebunia tinereții.. Am început întâi cu exerciții de tatonare (un exercițiu pentru arcuș se numea Maimuțica), cu multă atenție la postura mâinilor, apoi am învățat cum să cânt pe corzi, și wow! spre sfârșitul primului an am scârțâit cu mândrie și primul cântecel, Ciuleandra. Asta da realizare!

Ce de concerte am mai dat în vacanța de vară pe prispa bunicilor.. Uite că eram deja o violonistă, chiar dacă mica și nu mare, interpretam cu foc Ciuleandra și smulgeam aplauze de la vecini – nea Victor, tanti Alexandrina și baba Stanca.

Am împlinit 8 ani, a venit Cântarea României, am facut primul duet cu Xenti și am câștigat împreună premiul doi pe țară. A apărut povestea noastră pe prima pagină a cotidianului local, semn clar că suntem niște copii deosebiți.

A plecat Cântarea României și a venit Revoluția, apoi baloanele cu FSN și posterele cu Ion Rațiu, pixurile Bic, guma Turbo, săpunul Camey, paletele de badmington, revista Salut (de unde m-am îndrăgostit de David Bowie) și prima mea casetă cu George Michael.

Dădeam recitaluri prin Buzău, îmi plăcea la nebunie să cânt și eram cea mai bună violonistă din clasă, mândria profesoarei mele.

“Tanti mama lu’ Andreea! A terminat de studiat, ca să iasă la joacă?”

..strigau Crenguța și Florentina, prietenele mele, de dincolo de poartă. Mă uitam pe geam, dădeam bice și aveam parcă și mai mare avânt la studiu, chiar dacă-mi părea rău că scap distracția de afară. Scopul meu clar, viu și colorat: să ajung o mare violonistă.

La 12 ani m-am transferat la București, la una dintre cele mai bune școli de muzică din țară.

Însă chiar din prima zi de școală, în timp ce mă plimbam siderată pe holuri, mi s-a dărâmat Universul. Printre sălile de studiu din care ieșeau numai sunete perfecte, m-a lovit drept în față realitatea slută:
Nu eram cea mai specială ființă de pe planetă. Nu eram deloc marea violonistă pe care publicul o aștepta cu sufletul la gură să apară din culise.

Eram doar unul dintre zecile de copii talentați care munceau pe rupte să urce în clasament.

Sec, nu?

Ce poate fi mai rău decât să descoperi că ești de fapt nimeni, tu, care ai crezut despre tine că vei fi revelația generației tale? Că după ce ai renunțat ani de zile la joacă, la timp liber, și studiezi cel puțin trei – patru ore zilnic, nu ești decât o fetiță neînsemnată de nota 8.25, căreia îi tremură genunchii în fața comisiei de examen..

Mi-a luat mai mult de un an să-mi ling rănile și să mă hotărăsc dacă mai merită să-mi urmez visul, așa, din poziția mea mediocră. Recunosc că nu mai țin minte din toată perioada aia decât că eram cu moralul la pământ..

Țin totuși minte că după ce am stat de vorbă eu cu mine într-o vacanță de primăvară, la bunicii mei la țară, după ce am început să scriu într-un jurnal despre cine sunt și ce vreau, s-a produs în mine o schimbare.

Mi-am dat seama că nu vreau să mă mai compar cu alții, în schimb vreau să merg în ritmul meu, cu bocceluța în spate, pe calea mea: da, aia plină de gropi și bălți, mai pe la deal mai pe la vale, dar important era că ducea din nou spre visul meu.

Mai multe ore de studiu pe zi, cu mai mare încrâncenare, încercând să îmblânzesc scorpia și s-o conving să sune cum vreau eu. Dar parcă cu cât repetam mai mult, cu atât îmi ieșea mai prost.

Este un sentiment amestecat de dorință și frustare, pe care știu că cei care au învățat vreodată să cânte la un instrument îl înțeleg foarte bine.

Pe de-o parte dorința de a-ți transforma emoțiile și simțirile în sunete, și a le dărui celor care te ascultă, pe de alta frustarea că ce vrei tu să transmiți nu prea seamănă cu ce sunete ies din mâinile tale.

Și cu cât vrei mai mult, cu atât te superi că nu-ți iese. Cu cât nu-ți iese, cu atât îți dorești mai mult..

Ca atunci când ești îndrăgostit.. Dorința și frustarea se potențează atât de tare una pe alta, încât faci orice, și cele mai mari nebunii, doar ca să te întâlnești pe același portativ cu ființa pe care o iubești.

Într-o zi, chiar înainte cu câteva zile de admiterea la liceu, în sala 62 a Liceului George Enescu din București, în timp ce-i cântam Simfonia Spaniolă de Lalo, Regina Vioară mi-a cedat.

Soare de luna mai afară și copaci abia înfrunziți, copii alergând în recreație pe holuri, o trompetă în sala vecină.. Ăsta a fost momentul în care vioara mea s-a lăsat moale ca o pisică în mâinile mele și mi-a permis să-mi prelungesc sufletul prin corzile ei.

De atunci trăiesc bucuria iubirii împărtășite, și sunt din nou cea mai specială ființă de pe fața planetei.

Pentru că nu contează unde ești în clasament, contează să iubești cu toată ființa ta ceea ce ești, ce ai, ce faci.

Oricând, orice, oriunde și oricui cânt, se oprește timpul în loc, simt fluturi în stomac, mă zbârlesc toată de emoție.
Sunt fericită.

25 iulie 2012


credit foto : Mircea Netea

Cuvinte cheie:
,
Nici un comentariu

Lasă un comentariu